Înainte ca galaxiile să se nască…

Înainte ca timpul să învețe să curgă…

Înainte ca lumina să străbată vidul fără sfârșit…

Infinitul alese deja țărâna.

Nu a căutat cel mai înalt tron,

nici cea mai strălucitoare stea.

A căutat inima cea mai smerită.

Căci Dragostea adevărată nu se revelează stăpânind universul…

ci îngenunchează în fața propriei sale creații.

Așa că Eternul a suflat peste țărână,

iar țărâna a început să-și amintească cine era cu adevărat.

Din acel moment,

omenirea nu a mai fost doar țărână.

A devenit țărână umplută cu Suflarea Eternului.

Finită…

și totuși locuită de Infinit.

Fragilă…

și totuși capabilă să poarte veșnicia în sine.

Acesta este misterul în fața căruia până și îngerii stau în tăcere uimiți.

Atotputernicul nu doar că a vizitat țărâna.

El s-a unit cu ea.

Iar acolo unde Suflarea Infinitului și țărâna devin una…

se naște o nouă creație.

Chipul Tatălui începe să strălucească din nou.