UN CÂNTEC DE ELIBERARE
Din adâncul interiorului, Raiul m-a chemat pe nume,
Stând în picioare ca un vestitor, pentru a răspândi lumina arzătoare.
În umbra divină, glasul meu a devenit o sabie,
Și în tăcere eram o săgeată ascuțită, gata să zbor.
„Degeaba m-am luptat”, am oftat uneori,
Zdrobit de greutatea ființei, de abisul dăruirii.
Dar în întuneric se auzi o voce: „Tu ești onoarea mea,
Slava mea va străluci în tine, puterea mea va avea o casă.”
„Este sarcina de a ridica pe cei căzuți prea mică?”
Nu, a răspuns Mântuitorul, Sfântul stelelor:
„O lumină pentru neamuri, o speranță care atinge cerurile,
O cale pentru cei care caută libertate, pentru sufletul care rătăcește.”
Prizonierilor le poruncesc: „Eliberați-vă de lanțuri!”
Pentru cei disperați: „Veniți la lumină, vă voi arăta calea!”
Ridică-ți ochii la cer, pământul meu, cântă și dansează!
Până și munții se bucură de mângâierea care va coborî.
Pentru fiecare pustiu, pentru fiecare inimă frântă,
Promit renaștere, o casă, un nou început.
Poporului ridic mâna, națiunilor ridic steagul,
Și copiii pierduți se vor întoarce, îmbrățișați, readuși în armonie.
În ziua Cincizecimii, Duhul se coboară,
Umplând sufletul cu foc și pământul cu promisiuni.
Conducătorii și reginele se vor închina la picioarele mele,
Ei vor sluji cu devotament, cu fețele în țărână.
Așa a fost scris de secole, așa va fi întotdeauna:
Ei vor recunoaște lumina de sus din mine și nu vor fi niciodată dezamăgiți.
Cu Duhul conducând, fiecare pas este o reînnoire,
Un semn al puterii divine, o strălucire eternă în firmament.
(vezi Isaia 49:1-7)