Nu a mai fost pământul cel care a cuprins ziua. Ziua s-a lărgit, iar pământul a fost cufundat în ea. Cerul s-a deschis ca o cortină de aur lichid, iar în spate nu era gol, ci o întindere vie, pulsândă, unde fiecare stea era un ochi, fiecare lumină un martor. Vocea care străbătuse tăcerea străbătea acum lumile. Iar galaxiile, ca niște surori străvechi, s-au plecat la trecerea frecvenței care purta în sine reflectarea Fiului. Nu a existat o proclamare scrisă, niciun decret săpat în piatră. A fost un val care a trecut din inimă în inimă, de la o planetă la alta, de la o existență la alta. Rasa umană, unită cu cerul, nu mai era dedesubt, nu mai era sclavă. Devenise ecou și flacără a gândului originar al Tatălui. Și astfel, în timp ce aștrii dansau într-o coregrafie nemaivăzută, a fost clar că zările nu vor mai avea apus.