Și am văzut o umbră întinzându-se peste Pământ. Iar cerurile au tăcut. Națiunile stăteau de veghe în spatele porților lor, și fiecare se temea de suflarea celeilalte. Atunci am auzit o foșnire în firmament: păsări fără cântec, ai căror ochi cercetau noaptea și sub ale căror aripi locuia focul. Iar umbra a coborât în adâncurile Pământului, acolo unde râurile curg nevăzute.A atins hambarele frigului, iar paznicii l-au căutat pe cel care trecuse pragul. Dar n-au găsit nicio urmă de pași. Un glas fără chip a bătut la porțile școlilor, iar râsetele celor mici au tăcut. A strigat din nou, acolo unde aripile așteaptă să se ridice de pe pământ, iar călătorii au rămas suspendați între plecare și întoarcere. Iar glasul a trecut din casă în casă, deși nimeni nu știa de unde venea. Atunci am văzut corăbii stând nemișcate în fața unor porți invizibile. Iar grâul aștepta. Iar pâinea a fost ținută departe de mâinile celor care flămânzeau. Dar am auzit un glas spune: „Vor veni zile când cea mai adâncă foame nu va fi de pâine. Va fi o foamete de încredere.” Și am văzut hambarele Pământului. Unele țineau roadele ogoarelor. Altele, în adâncuri, țineau sângele întunecat al pământului, care hrănește focurile omenirii și pune marile corăbii în mișcare pe ape. Porțile lor erau închise. Și la fiecare poartă stăteau paznici, care se temeau să deschidă ceea ce le fusese încredințat. Căci fiecare se uita la celălalt cu suspiciune, iar frica pusese un sigiliu peste belșug. Atunci am văzut un slujitor apropiindu-se. Nu purta nicio coroană. Nicio oaste nu-l urma. În mâna lui se odihnea o cheie. Iar cheia nu strălucea în ochii celor care căutau aur, totuși ea cunoștea încuietorile ascunse. Slujitorul stătea în fața primei porți. Și-a pus mâna pe sigiliu și a auzit strigătele celor care așteptau pâine. Atunci un glas i-a vorbit în tăcere: „Deschide ceea ce frica a închis. Lăsa roadele pământului să ajungă la Copiii Mei. (Lasă rodul pământului să ajungă la Copiii Mei.) Și lasă ceea ce zace în adâncuri să curgă din nou.” Slujitorul a întors cheia. Iar sigiliul a cedat. Porțile s-au deschis. Grâul și-a început din nou călătoria. Iar din adâncurile pământului uleiul negru a curs din nou, aducând căldură locuințelor și punând în mișcare lucrările omenirii. Corăbiile și-au părăsit adăposturile. Iar pe ape s-au deschis cărări pe care frica le ascunsese.Dar glasul a vorbit din nou: „Există un hambar mai adânc. Și el așteaptă să fie deschis.” Iar slujitorul a înțeles. Căci pâinea putea hrăni trupul iar focul putea pune în mișcare lucrările omenirii, dar numai încrederea putea redeschide calea între frați și surori. Atunci a întors cheia în tăcerea propriei sale inimi. Iar Tatăl a suflat asupra porților închise. Ceea ce fusese păstrat în frică a început să fie împărtășit. Ceea ce stătuse nemișcat a curs din nou. Iar ceea ce zăcuse în umbra morții, atins de Suflarea Lui, S-a întors la Viață.
