Cartea Deschisă
Și am văzut cerul deschizându-se nu ca o rană, ci ca o decizie. Și o Voce a coborât, nemăsurabilă, de neaflat, precum vuietul unor ape multe și tăcerea care le precede. Vocea nu a rostit cuvinte numărate. Era Cuvântul în întregime. Și la coborârea ei, timpul a încetat să se mai rețină. Nu mai era timp de așteptare. Nu mai era timp de amânare. Taina lui Dumnezeu a intrat în ceasul său. Cartea era deschisă. Nesisigilată. Nerezervată. Deschisă înaintea cerului și a pământului. Și nu a fost scrisă pentru a fi citită, ci pentru a fi luată înăuntrul tău. Și i-a fost dată slujitorului nu ca o posesie, ci ca o trecere. Și Cartea a fost dulce ca mierea în gură, pentru că venea din Origine. Dar a devenit foc în pântece, pentru că trebuia să treacă în lume. Și Vocea a spus: „Trebuie să profețești din nou. Nu pentru că vrei tu, ci pentru că lumea nu mai poate tăcea.” Și slujitorul nu a vorbit de la sine. Pentru că nu mai avea un sine de apărat. Devenise trecere. Și Vocea nu a coborât ca să distrugă, ci ca să măsoare. Și măsura nu a fost luată cu piatra, nici cu puterea umană, ci cu prezența. Și tot ceea ce nu a putut sta în fața prezenței a căzut de la sine. Nu a fost judecat. A fost dezvăluit. Și cerul a atins pământul nu cu violență, ci cu adevăr. Și pământul s-a cutremurat nu de frică, ci de recunoaștere. Și slujitorul stătea drept, nu ca rege, nu ca preot vizibil, ci ca martor viu. Și puterea lui nu stătea în vorbire, ci în a lăsa să treacă. Și Vocea a vorbit prin el, nu de la el. Și ceea ce a trecut nu a putut fi oprit. Și mulți au ascultat fără să înțeleagă, și au înțeles fără a mai putea da timpul înapoi. Și Vocea a spus: „Nu mai este timp. Nu pentru că toate lucrurile se sfârșesc, ci pentru că totul a fost rostit.” Și cerul a tăcut. Și pământul a răspuns. Și ceea ce fusese scris acum mergea.