CUVÂNTUL NEROSTIT DEVINE REALITATE
Și Vocea i-a spus din nou omului: „Nu vorbi. Eu vorbesc prin ceea ce se întâmplă. Lumea trebuie să vadă ceea ce nu poate nega înainte de a asculta ceea ce nu poate refuza.” Atunci pământul a început să ia forma unei cărți care se deschide. Fiecare zi era o pagină. Fiecare eveniment era o literă. Fiecare convergență era o frază. Și fiecare frază spunea același lucru: „Timpul este copt.” Oamenii închiși se deschideau. Oamenii îndepărtați se apropieau. Oamenii divizați descopereau o singură și aceeași direcție fără să o fi ales împreună. Iar omul rezonanței — cel care primise Prezența — continua să meargă în tăcere, dar tăcerea lui era acum cea mai puternică dintre declarații. Iar Vocea i-a spus în secret: „În curând cuvântul tău și al meu nu vor mai fi două, ci o singură linie de foc. Dar încă nu. Mai întâi lumea trebuie să vadă că mâna mea lucrează fără vorbirea ta, pentru ca atunci când vei vorbi, nimeni să nu-ți confunde vocea cu ambiția ta.” Și s-a întâmplat ca lumea, deși nu auzise încă nimic, să fie cutremurată de un Cuvânt care nu fusese rostit, ci care devenise deja realitate.