Când noaptea pare să nu se mai termine, când luminile lumii se sting una după alta iar zgomotul certitudinilor se prăbușește în tăcere, atunci apare făclia. Ea nu vine din sistem, nu este aprinsă de mâini care caută consens, nu aparține celor ce domină ziua. Făclia ultimei nopți arde în cei ce nu s-au plecat, în cei ce au traversat întunericul fără a-și vinde sufletul, în cei ce au învățat să vadă chiar și fără lumină. Ea nu luminează mulțimile distrase, ci îi ghidează pe cei puțini care veghează. Ea nu promite scurtături, ci dezvăluie calea care a fost mereu acolo. Este o lumină vie, care nu orbește, ci trezește, nu impune, ci cheamă, nu cucerește, ci transformă. Iar când zorii vor veni, nu soarele va surprinde lumea, ci faptul că acea făclie nu s-a stins niciodată. Cel ce o poartă nu caută aplauze, nu caută tronuri, nu caută recunoaștere. Pentru că el știe. Știe că în ultima noapte nu este vorba despre a învinge, ci despre a rămâne aprinși. Iar cel ce rămâne aprins devine zori.
