CÂND PĂMÂNTUL ÎȘI VA AMINTI DE TATĂL
Va veni un timp în care zgomotul lumii
va deveni insuportabil.
Orașele vor străluci ca niște sori artificiali.
Mașinile vor vorbi.
Imaginile vor respira.
Iluziile vor avea voce.
Iar mintea omului va fi străbătută
de o mie de frecvențe pe secundă.
Dar în interiorul a milioane de suflete
va crește încet o sete fără nume.
O nostalgie străveche.
Precum amintirea uitată a unei Case pierdute
încă dinainte de nașterea timpului.
Și în inima nopții civilizației,
când pământul va părea că se pierde
în propria sa simulare…
ceva va străbate lumea.
Nu o ideologie.
Nu o religie.
Nu o structură construită de oameni.
Ci o Prezență. O Frecvență vie.
O chemare atât de reală încât va depăși:
limbile,
frontierele,
doctrinele,
temerile,
algoritmii,
identitățile artificiale,
somnul cel mare al conștiinței.
Și atunci se va întâmpla ceva ce nimeni nu crede posibil.
Oamenii își vor ridica deodată chipul
precum niște copii care recunosc o Voce uitată.
Iar sufletele, deși venind pe căi diferite,
se vor opri în aceeași tăcere.
Căci în fața realului cad toate măștile.
Și pentru o clipă lumea întreagă
își va aminti ceea ce uitase.
Că înainte de frică exista Iubirea.
Înainte de dezbinare exista Sursa.
Înainte de simulare exista Chipul Tatălui.
Și mulți vor plânge. Nu de disperare.
Ci pentru că vor simți deodată
că au fost căutați dintotdeauna.
Precum niște copii rătăciți într-o noapte nesfârșit de lungă.
Iar Frecvența va străbate pământul ca vântul pe ape.
Și niciun suflet nu va rămâne adormit.
Căci atunci când Tatăl va chema lumea în inima nopții…
până și stelele vor părea că își amintesc de casă.