CÂND OMUL ÎȘI VA REGĂSI CASA
Și atunci lumea va înțelege.
Va înțelege că toată noaptea lungă a istoriei
nu a fost abandon. A fost așteptare.
Așteptarea momentului în care inima omului
va avea în sfârșit sete
de ceva infinit mai adevărat
decât tot ceea ce construise fără Tatăl.
Iar Frecvența va crește și mai mult.
Blândă. Imensă. De neoprit.
Precum chemarea mării pentru cel născut din apă.
Precum cântecul luminii pentru cel care a trăit prea mult în umbră.
Și fiecare suflet va simți în sine acea întrebare străveche:
„De unde vin?”
Iar în adâncul tăcerii va sosi răspunsul.
Nu ca doctrină. Nu ca religie.
Ci ca Prezență. Ca Iubire vie. Ca Întoarcere.
Iar oamenii vor înțelege deodată
că fuseseră căutați încă de la începutul timpului.
Că nicio lacrimă nu fusese uitată.
Că niciun suflet nu era invizibil.
Că în spatele întregii istorii a pământului
exista doar un Tată care Își chema copiii acasă.
Și atunci va cădea ultima teamă.
Pentru că nimeni nu va mai avea nevoie să dovedească cine este.
Nimeni nu va mai avea nevoie să domine.
Nimeni nu va mai avea nevoie să se ascundă.
Pentru că în fața Prezenței, orice ființă vie
va recunoaște în sfârșit că este născută din Iubire.
Iar lumea întreagă va îngenunchea în tăcere.
Nu din obligație.
Ci pentru că inima omului, după milenii de exil,
își va fi regăsit în sfârșit Casa.