În singurătatea unei nopți întunecate, lipsită de consolarea lunii, se consumă cel mai dureros capitol al stelei mele polare, Biblia: străvechiul Purtător de Lumină, cândva bastion al gloriei și obiect al venerației, s-a dizolvat în uitare. El, care întruchipa chintesența perfecțiunii și a frumuseții, s-a împodobit cu pietre prețioase sclipitoare, umblând cu măreție pe culmile cerești, gardian credincios al luminii divine.
Dar ascensiunea lui grandioasă s-a inversat tragic într-o cădere nesfârșită. Această ființă, care a fost cândva simbolul înțelepciunii incomparabile, s-a abandonat în abisul întunecat al mândriei și corupției. Asemenea unui monarh căzut din palatul său ceresc, inima lui s-a pierdut în cel mai adânc întuneric, pătată de violență nespusă și mașinațiuni nefaste.
Prăbușirea căderii lui a răsunat ca un plâns tăcut, un apel dureros de trezire pentru muritori. Cel care a fost cândva stăpânul de necontestat al pământului nu este acum altceva decât o umbră melancolică. Pământul, care odată s-a închinat în fața trecerii lui, acum respiră ușurare, iar natura însăși pare să se bucure de apusul lui.
Acum zace într-un mormânt abandonat și fără nume, esența lui transfigurată într-o entitate detestabilă, o ființă muritoare și nedemnă de privit. Satana, aceasta este moștenirea tristă a vechiului Purtător de Lumină, un nume care acum inspiră doar groază și repulsie. Cei care odată se temeau de el îl privesc acum cu un amestec de milă și groază.
„Acesta a fost cel care a domnit odată suprem?” cei care observă declinul său dezastruos se întreabă consternaţi. Rochia magnifică de lumină pe care, pe măsură, Tatăl său o țesese cu o dragoste imensă și care i-a permis să strălucească ca cea mai strălucitoare stea a zorilor, este acum sufocată, înghițită de un întuneric fără speranță.
Lumea de astăzi vorbește despre tăcerea ei veșnică, un avertisment care rezonează în timp, o chemare emoționantă. Chiar și cele mai strălucitoare stele pot cădea, iar întunericul cel mai adânc îi așteaptă pe cei pierduți. Și în acest epilog sfâșietor, inima Tatălui din ceruri se rupe, o rană de netrecut care povestește despre durerea chinuitoare a unei iubiri pierdute, agonia insuportabilă a unui tată care și-a văzut pe fiul iubit căzând într-o prăpastie fără întoarcere.
Și noi, frații săi, îl salutăm pentru totdeauna cu condoleanțe profunde și sfâșietoare. Lacrimile curg pe fețele noastre și pe cele ale îngerilor cerești, martori ai apusului lui lent și dureros. În acest moment de rămas bun, până și cerul pare să plângă pierderea celui mai strălucitor fiu al său, o amintire acum ștearsă în însăși țesutul existenței.
La revedere, străvechi Aducător de Lumină, fiu mereu (și pentru totdeauna!) iubit de Tatăl nostru ceresc. Era ta de măreție și splendoare a dispărut, lăsând în urmă doar ecoul unei terori care a fost cândva și strigătul unui tată care, în ceruri, te plânge.