Sub cerul cenușiu, în ținuturi uitate,
Un războinic minte, îndoit de timp,
Odinioară general, îmbrăcat în glorie,
Acum o umbră, în noroiul înlănțuit.
Purta însemne de aur, sub steaguri în vânt,
Urmat de mii, în momentul lui de mândrie.
Dar mândria era o lamă, în inima lui un chin,
Care a trasat cel mai întunecat segment din istorie.
Mândria lui, ca otrava răspândită,
Are minți otrăvite, un viitor respins.
Dorind mai mult, s-a trezit confuz,
O armată pierdută, înghițită într-un vârtej.
Acum zace, pe un trotuar, abandonat,
Bătrân, obosit și încă indomnabil.
Vocea lui, cândva o poruncă respectată,
Acum un strigăt, în vânt, pierdut și blestemat.
Nu mai iubit, nici urmat, doar lăsat,
Patul lui, strada, mantia lui, cârpa.
Totuși, în ochii lui, un foc niciodată îmblânzit,
Aroganță și mânie, a unui regat rupt.
Se lasă noaptea, martor rece,
Despre bărbatul fără adăpost, mincinos, uitat.
Dar chiar și în uitare, în închisoarea lui,
Mândria rămâne, un spirit care nu se aplecă niciodată.
Astfel se termină povestea căderii și durerii,
A unui erou care a devenit cerșetor,
A cărui viață este un avertisment, pentru cei care caută onoare,
Acea smerenie este putere, mai mult decât aurul strălucitor.