A venit o vreme când întunericul părea să coboare chiar și în lumină. Orașele încă străluceau. Mașini fără chip străbateau cerul. Inteligențe fără suflare vegheau asupra lumii. Iar umanitatea, capabilă acum să ajungă aproape oriunde, părea să nu mai fie în stare să-și ajungă propriul frate. Stăteau acolo. Față în față. Separați de granițe trasate pe pământ și de prăpăsti săpate în inimă. Amândoi înarmați. Amândoi convinși că trebuie să țină piept. Amândoi atât de aproape de margine încât puteau simți suflarea prăpastiei. Ar fi fost nevoie de atât de puțin. Un gest. O scânteie. Un singur pas dincolo de ultimul pas. Și poate că întunericul ar fi înghițit chiar și zorii. Atunci s-a întâmplat ceea ce nicio mașină nu calculase. Prin vuietul lumii a trecut o șoaptă. Atât de slabă încât doar inima o putea auzi. Vinea de departe. Sau poate de dinainte. Dintr-un timp în care umanitatea încă nu învățase să-și numească fratele dușman. O Voce. „Fiule…” Și pentru o clipă, timpul a stat în loc pe marginea Prăpastiei. Bărbatul s-a uitat la cel din fața lui. Nu mai vedea un steag. Nu mai vedea o amenințare. A văzut doi ochi. Iar în acei ochi, aceeași teamă de a pierde cerul, aceeași dorință de viață, aceeași reflexie invizibilă a Tatălui. Atunci o mână s-a deschis. Și ceva a căzut pe pământ. Nimeni n-a știut cine fusese primul. Poate că nu conta. Pentru că exact acolo, unde totul părea pregătit pentru sfârșit, umanitatea și-a amintit ceva ce credea că uitase pentru totdeauna. Mai putea alege viața. Iar Prăpastia s-a cutremurat. Nu la sunetul armelor, ci la tăcerea bruscă a celor care alegeau să nu le folosească. Atunci s-a întâmplat. La orizont, întunericul s-a sfâșiat. O Lumină imensă a izbucnit în Creație, de parcă prima zi s-ar fi născut a doua oară. Iar tot ce timp de milenii i-aseparase pe copii a început să se dizolve în fața ochilor lor. Prăpastia nu câștigase. Moartea nu rostitese ultimul cuvânt. Pentru că pe ultima palmă de pământ, când totul părea pierdut, umanitatea a privit dincolo de Prăpastie și s-a recunoscut în fratele său. Iar atunci Cerul s-a deschis. Lumina a alergat de la Răsărit la Apus, traversând popoare, limbi și națiuni, iar miliarde de inimi au recunoscut în aceeași clipă ceva ce știau înainte chiar de a se fi născut. Tatăl. Iar ceea ce Matrix pregătise drept ultima noapte a umanității a devenit zorii întoarcerii sale. Și a fost ca și cum Tatăl ar fi vorbit din nou: „Să fie lumină.” Și a fost lumină.
