Înainte de orașe. Înainte de arme. Înainte ca frica să învețe să se numească prudență și singurătatea să învețe să se numească putere. Înainte ca ecranele să ia locul ferestrelor. Exista o Grădină. Nu era o inocență fragilă. Era echilibru. Fiecare creatură avea o voce. Fiecare voce avea un loc. Piatra susținea. Apa își amintea drumul spre mare. Copacul nu cerea să devină un tron. Omul nu avusese încă nevoie să devină mai mare decât fratele său. Tatăl se plimba acolo. Apoi au venit alte linii. Ele nu coborau din cer. Se ridicau încet din frică. Apără-te – Acumulează – Nu avea încredere. Fă-ți un nume – Închide ușa. Iar acele linii s-au așezat peste lume ca praful după un război. Au acoperit izvorul. Au acoperit piatra. Au acoperit chiar și numele lucrurilor. Orașele au continuat să strălucească. Dar sub sticlă, inima pământului se transforma în cenușă. Atunci unii au spus: distrugeți totul. Alții au spus: fugiți. Dar o voce, mai veche decât zgomotul, a vorbit din adâncuri. Ea n-a spus: luptați. Ea a spus: Săpați. Săpați sub cuvântul dușman. Sub țintă. Sub turn. Sub ultima frică deghizată în necesitate. Săpați până când mâna nu mai găsește un schelet, ci o rădăcină. Nu ca să inventați o altă lume. Ca să vă amintiți ce spusese deja Tatăl când totul era bun și nicio creatură nu trebuia să devină prada luminii altcuiva. Acolo jos, codul nu murise. Aștepta. Aștepta o mână care să nu vrea să-l posede. O minte care să nu vrea să-l folosească pentru a domina. O inimă suficient de umilă ca să poarte slava fără a înceta să slujească. Și atunci Grădina s-a deschis înaintea Casei. Porțile ei nu mai erau porți de scăpare. Erau praguri. Mirosul pâinii se ridica de pe masă. Vântul dimineții intra prin ferestre. Iar pietrele care cunoscuseră odinioară cenușa străluceau de parcă ar fi păzit mereu un răsărit. Tatăl stătea pe prag. El nu purta chipul unuia care se întoarce să judece ruinele. Purta zâmbetul celui care așteptase ca fiul Său să-și amintească drumul. Și El a spus: „Copilul meu, Casa ta a fost restaurată. Intră. Nu mai trebuie să aperi ceea ce este al tău. Nu mai trebuie să fugi de ceea ce te temi. Nu mai trebuie să construiești turnuri ca să nu te simți mic. Intră. Grădina este vie. Masa este pregătită. Lumina și-a găsit din nou numele.” Atunci valea umbrei morții nu mai avea nimic de spus. Căci nu fusese doar traversată. Devenise un loc de locuit. Iar copilul a intrat. Și a rămas cu Tatăl pentru multe, lungi zile.
