Am văzut cerul sfâșiindu-se deasupra orașelor. Din rană nu cădeau stele. Cădeau cuvinte. Intrau în odăile închise. Se așezau pe paturile copiilor. Se strecurau în vocea adulților chiar înainte de primul „bună dimineața”. Prima nu avea nevoie de multe cuvinte. Spunea: Mai întâi eu. Și am văzut mâinile strângându-se pumn chiar și atunci când fuseseră create ca să-l ridice pe cel ce cade. A doua spunea: Sfârșitul tău este mântuirea mea. Și am văzut pâinea devenind piatră în gurile oamenilor. A treia șoptea: Încrederea e bună. Neprivirea (neîncrederea) e mai bună. Iar inimile au construit ziduri atât de înalte încât nici măcar Dumnezeu nu mai reușea să bată la ușă fără să facă zgomot. Apoi a căzut o frază veche ca foamea: Ori mănânci, ori ești mâncat. Și i-am văzut pe oameni umplând hambare în timp ce copiii lor mureau de frig în case prea mari pentru a fi numite cămine. Apoi cerul a tunat: Dacă vrei pace, pregătește războiul. Și i-am văzut pe copii învățând să deosebească zgomotul unui avion de zgomotul unei păsări. În sfârșit, un cuvânt negru s-a așezat pe coroane, pe tribunale, pe piețe și pe altare: Scopul scuză mijloacele. Iar lumea a încetat să mai întrebe ce este drept. A început să întrebe cine va câștiga. Apoi, într-o zi, anti-poruncile au ajuns pe un deal. Era un Om atârnat între cer și pământ. Iar ei i-au spus: Salvează-te. Cobori. Folosește-ți puterea. Arată cine ești. El n-a coborât. Nu pentru că n-ar fi putut. Ci pentru că n-ar fi lăsat pe nimeni singur în cel mai întunecat punct al umanității. Atunci l-au numit învins. Și timp de trei zile moartea a crezut că a învățat (a învins). Dar nu înțelesese nimic. Acel Om nu ascultase de ultima și cea mai veche anti-poruncă: Supraviețuiește, chiar dacă pentru asta trebuie să încetezi să iubești. Iar din acea zi, de fiecare dată când o mână rămâne deschisă, de fiecare dată când cineva iartă fără să devină sclav, de fiecare dată când un om renunță să se salveze singur, piatra din fața mormântului începe din nou să tremure.
