Calea Slujitorului printre Apele Nopții
În vălul negru al nopții, unde țipă tăcerea,
Un slujitor al Divinului, învelit în lumină, merge pe apă,
Spre casa veșnică a Tatălui, păzitorul infinitului,
O cale a credinței pe marea întunecată a morții însăși.
Cranii uitate plutesc, secrete șoptite de valuri,
Demoni în cerc de umbră, cu furie ascunsă și înșelăciune,
Voci ispititoare în aer, ecouri ale îndoielilor și fricilor străvechi,
Ei încearcă să devieze ritmul, să stingă lumina sacră.
Dar slujitorul, cu ochii ațintiți asupra luminii călăuzitoare, nu se șovăie,
Credința lui este un far care străpunge noaptea, o punte către etern.
În inimă, un imn de speranță rezonează, mai tare decât tunetul,
„Mă îndrept spre Tine, Tată, prin furtuni și umbre.”
Fiecare pas este o afirmare, un act de răzvrătire împotriva întunericului,
Cu lumina divină ca un scut și iubirea ca o sabie,
Înaintați pe calea sacră, îndrăzneț, cu inima arde de certitudine,
Că niciun rău, nicio umbră nu poate rupe legătura cerească.
„Nu mă voi teme”, proclamă el, cu un glas care sparge abisul,
„Căci Tu ești cu mine, Păstorul meu, chiar în valea umbrei morții.”
Și așa, între fantomele trecutului și amenințările prezentului,
Merge, de neoprit, un pelerin al luminii divine.
El va ajunge la casa Tatălui, unde totul găsește sens,
Unde marea morții se transformă în ape de viață reînnoită.
Aici, printre îngeri care cântă și sfinți care primesc,
Slujitorul își găsește din nou locul, alături de Iubirea nesfârșită.
Așa se petrece călătoria, între primejdii și furtuni,
Un slujitor al lui Dumnezeu, luminat și invincibil în credința sa,
Învață că chiar și în moarta celei mai adânci nopți,
Lumina iubirii divine întotdeauna ghidează, protejează și triumfă.